"Dacă familia nu intervine, asumându-și sarcina educării, ci o
deleagă televizorului, atunci mare lucru nu mai e de făcut. Este o inegalitate
totală de forțe, amintind doar faptul că discursul profesorului nu poate fi
niciodată la fel de seducător și persuasiv ca discursul ecranului. Atunci în
zadar vrem să transferăm în seama școlii sarcina educării copilului. În această
triadă cu mare joc de forțe, cultură media-familie-școală, se stabilesc
coalizări diferite, de la caz la caz. În principiu, familia și școala ar trebui
să fie aliate. Uneori, familia se opune vehement școlii, din varii motive
(contestarea profesionalismului cadrului didactic, nemulțumiri legate de
evaluare, de volum de muncă la teme etc), dar există și marele pericol să se
întâmple și invers, ca școala să devină dușmana familiei, când conținuturile
programelor contravin principiilor de moralitate și educație predate în familie.
Consider că pe acest delicat teritoriu s-a înaintat rareori în istorie (și ar
fi bine să nu repetăm greșeala) prin transferarea către școală a unei agende
politice.
În dorința aceasta de a reforma școala, trebuie să cântărim
rațional, privind foarte atent spre realitatea concretă a școlii. Problema care
se ridică acum este aceea că, încercând să îl recuperăm pe elevul dezinteresat
și necivilizat, vom distruge elevii interesați, care vor ieși din școală mult
mai slab pregătiți decât ies azi. Elevul dezinteresat oricum nu va fi sedus de
o nouă programă, oricât am încerca să o simplificăm, să o cosmetizăm și să o
modernizăm, pentru că acel elev este produsul fasonat de societatea de consum
și de anturaj, în condițiile în care familia lui a abdicat, din naivitate sau
lipsă de timp, din sarcina de a-l educa. Elevul dezinteresat poate fi un elev
cu o inteligență foarte ridicată, dar care are definite alte scopuri și are
altă motivație. Mi se pare o dovadă de realism și rațiune ca profesorul să
înțeleagă că există zone unde competența lui se oprește. Sunt date pe care
școala este în imposibilitatea de a le modifica (mediul social al elevului,
familia, opțiunea de petrecere a timpului extra-școlar etc). Desigur, ca
profesor dedicat (nu am cunoscut alt gen în cei zece ani de când predau, pentru
că numai atașamentul față de copii te poate ține aici), nu vei renunța
niciodată la a încerca măsuri de ameliorare și la a lupta pentru o cât de mică
schimbare pozitivă.
Soluția? După critică, ar trebui să încerc și o minimă conturare
de scenariu optimist. Desigur, bâjbâi eu însămi în acest delicat domeniu care
este educația, deci nu îmi permit să dau judecăți definitive. O înțeleaptă
vorbă românească afirmă, aproximativ, că cizmarul are în picioare ghetele
rupte, iar învățătorul are acasă copii needucați. E o temere proprie. Așadar,
noi înșine ne mărturisim neputințele. Aș zice însă că familia trebuie să își
recupereze locul pierdut și să facă educație, nelăsând-o pe seama tabletei și
nici măcar pe seama școlii. Iar, în ceea ce ne privește, aș spune că e necesar
să avem un cadru legal care să ne lase să ne facem treaba, o programă
profesionistă și cinstită (fără scopuri ascunse) și o ierarhie de control care
să ne ajute să progresăm. Asta înseamnă că trebuie valorificată resursa umană,
pentru că omul sfințește locul. Poate nu ar fi rău să se investească în
continua perfecționare, prin cursuri (gratuite și profesioniste), cărți,
permise la muzee (în Franța profesorii au intrare gratuită la orice obiectiv
cultural), abonamente decontate la reviste de specialitate, vizite educative în
școli-pilot etc. Și, mai ales, poate nu ar fi rău ca societatea să se
socotească în aceeași tabără cu profesorii, dacă nu pentru rezultatele lor,
atunci măcar pentru dedicare. În cancelariile prin care am trecut, am întâlnit
mulți profesori. Cu metodele unora am simțit că nu rezonez, dar nu am cunoscut
niciunul care să nu fie dedicat meseriei și copiilor.
Dar, de fapt, aici este marea problemă, a metodei de predare, nu a
programei și a planurilor cadru!"
Rucsandra Cioc sursa
Comentarii
Trimiteți un comentariu